Ziua în care am murit

 

 

moarteaMirosul îmi părea cunoscut. Căutam în memoriile mele şi nu îl asociam cu nimic. Îl ştiam, mă mai întâlnisem cu el. Dar unde? Mister total. Eu, regele neîncoronat al mirosurilor şi al simţurilor, eu, cel ce recunoştea femeile în adolescenţă după miros. Nimic.

Încerc să deschid ochii. O greutate îmi apăsa pe pleoape. Recepţionez un alt miros. Îl recunosc parcă. Fum. Nu, mai e ceva.

Încet, încet parcă aud nişte zumzete. Parcă sunt pe un pat de spital şi mă pregătesc de operaţie. Oare ce s-a întâmplat? Memoria mea e goală.

Oare cine sunt? Aaaa, asta ştiu. Îmi aduc aminte tot, cine sunt, ce meserie am, familie. 3 filme de scurt metraj, 5 piese de teatru, 2 cărţi şi un copil. Tot. Tot, dar până când? Ce am făcut ieri? Dar azi? Unde sunt acum?

În zumzetul de voci se aude una clară – acoperă toate celelalte voci. Parcă ar cânta. Încep să desluşesc cuvinte.

… „şi fiecare om care a trăit tumultuos, va muri aşa cum a trăit ”…

Aoleu! Dacă am murit? Râdeam, dar nu mă auzea nimeni. Ce tare! Să mori şi să auzi tot. M-am concentrat şi am deschis ochii. Privirea mi-a fost inundată de o lumină puternică. Din ceaţa albă şi strălucitoare a început să prindă contur o persoană. Era înconjurată de albastru. Mult albastru. Vedeam conturul persoanei. Atât. Dar… imaginea îşi făcu scharf-ul şi căpătă detaliile de care aveam nevoie. Era ca o icoană. Clar, eram într-o biserică!

Deci eram mort! Nici nu ştiam, să râd, să plâng… Oare aşa e când mori?

Plânsetul unei femei mă făcu să tresar. Nu eram singur, erau şi oameni care asistau la slujbă. Probabil la slujba mea de înmormântare. Oare cine era? Vai cât de curios eram să îi văd. Aş fi dat…  nu ştiu ce aş fi dat să văd cine vine la înmormântarea mea.

Încercam să recunosc voci, mirosuri de parfum… nimic. Ce-ar fi să mă ridic? Nu, ar fi o idee proastă. Cine ştie cui i-ar ceda inima şi ar muri! Aş deveni criminalul mort, care a luat viaţa oamenilor, mort fiind. Nuuuu, aşa ceva nu. Trebuie să am răbdare, să nu stric acest moment. L-am aşteptat toată viaţa. Şi nu eram sigur că o să am această şansă, de a participa la propria înmormântare.

Dar oare cine a venit? Pai ia să gândim noi, cine ar putea să fie aici? Pe rude le lăsăm la sfârşit, cu toate că pe ele le-am termina cel mai repede. Mama, fratele, nevasta şi copilul, care nu mai e de mult un copil. În rest, nu am fost putred de bogat să vină verii de care n-am auzit niciodată. Colegii de serviciu? Poate câţiva. Poate şefii… Da. Aştia să fie siguri ca nu mă mai întorc. Aşa, sunt liberi să-şi trăiască viaţa. Viaţa de rahat. Obiective mărunte şi egoiste! Daaaa! Altcineva? Probabil din fostele iubiri. Vai, cum sună. Pentru ele aş muri separat. Să le strâng laolaltă pe toate şi să le aud ce zic de mine. Vai, ce orgoliu tâmpit am. Ce plăceri mărunte. În rest… nu a mai venit nimeni, nu ? Nu are cine să vină. Vecini, actori, prieteni… oare cine se deranjează pentru aşa ceva?

Preotul era acompaniat de două voci care cântau frumos. Parcă îmi pare rău că n-am fost la mai multe înmormântări. Dar am fost. Şi la fiecare parcă am murit un pic. Probabil am murit la fiecare şi am uitat să mor la a mea.

Hmmm, simt un miros. E un parfum. L-am simţit de multe ori. Curiozitatea mă face să ridic capul şi să-l întorc în direcţia de unde vine mirosul. Văd că nimeni nu mă observă. Deci funcţionează. Pot să mă dau jos de pe catafalc şi să ma plimb printre cei prezenţi. E, ăsta chiar e super cadou de la doamna Moarte.

Fac primii paşi. Parcă levitez. Panoramez grupul strâns de o parte şi de alta a coşciugului. Aoleu, mă văd întins. Vai cât de urât sunt. Arogant ca atunci când eram viu. În rest… neschimbat.

Lumea aşezată în semicerc, cu faţa către mine şi către altar. În faţa altarului, preotul citea slujba. Nu încerc să o înţeleg, îmi sună în minte doar ce zicea mai devreme. Că omul moare aşa cum a trăit. Pai eu ori n-am trăit, ori n-am murit. Nu mai înţeleg. Probabil la mine nu se respectă aşa ceva. Eu mereu am fost mai diferit, mai ciudat. Cine ştie? Poate tanti Moartea.

Încep să mă plimb printre cei prezenţi. Era să zic printre “invitaţi”, dar bieţii, unii au venit fără să le facă plăcere. Alţii au venit din prea multă plăcere.

Mama stă prăbuşită pe un scaun. Dacă ar şti cum e după ce mori, nu ar mai plânge atât. Uite, şi din colegii de la muncă. Unul stă pe facebook şi dă like-uri la postările cu pisici. Lângă el e imitaţia aia care mi-a fost şef. Vorbeşte cu gagica pe WhatsApp. Păi atât poate. Nu vreau să văd ce îi scrie. Nu, că aş muri dezamăgit, nici n-ar mai conta, dar poate mi-aş schimba părerea despre el. Nu prea cred, dar îl las în plata Domnului. Trecând pe lângă el, îi simt mirosul de parfum scump, dar care nu are ce căuta pe pielea lui. E din aceia care îşi cumpără parfumuri după ce le miros în dop sau de pe alţii. Nu le pun pe piele să vadă combinaţia cu PH-ul pielii. Aş putea ţine cursuri de mirosuri…

Dacă aş putea intra în mintea celor prezenţi ! Hai, că deja e prea mult… Să ne limităm la cât am primit. Ajung lângă doamna cu parfumul. Da, ea e. Ne ştim de mult, mereu a fost aşa, ea nu se dă cu parfum. Se îneacă în parfum. Parcă acum nu mă mai deranjează, dar, după ce mă întâlneam cu ea, hainele mele miroseau zile întregi a parfum. Şi obrajii. Parcă mă urmărea mirosul ei.

Ce ciudată îmi pare acum lumea ! Icoanele de pe pereţii bisericii parcă conţin oameni normali, iar cei care sunt prezenţi parcă ar fi coborât din icoane. Au o aură în jurul capetelor. Oare aia dispare atunci când murim?

Am ajuns lângă un văr. Are un miros acru al pielii. Probabil a transpirat. De emoţie că, văzându-mă mort, e şi el conştient că se aproprie de a lui. Stai, vărule, că nu e aşa de rău ! Pe bune. Iţi dai seama că alergi în viaţă după bani, averi, funcţii. Când mori nu iei nimic cu tine. Vai, acum observ. Ce cămaşă naşpa am pe mine. Oare pe mine nu mă întreabă nimeni dacă îmi place ? Pai nu, nu are cum. Da, şi murim şi suntem îmbrăcaţi cum nu vrem, probabil cu freza făcută aiurea, noroc că nu prea mai am ce freză să-mi fac, bărbieriţi aiurea, şi aici am noroc ca mi-am lăsat barbă şi, eventual parfumaţi cu cel mai urât parfum posibil. Încerc să mă miros. Hmmm, ăsta nu e parfum. E cloroform. Vai de mine, ăştia mă pun la păstrat. Pai de ce, nu puteau folosi parfumul meu preferat Safari de la YSL? Se vede că nu. Aşa îmi trebuie dacă nu am fost comunicativ din timp, să îmi aleg singur hainele, parfumul etc. Făceau bine bătrânii când puneau în şifoniere hainele de înmormântare. Ştiai exact cum să-i îmbraci.

Nu e bai, dacă nu le convine acolo unde voi ajunge, poate mă trimit înapoi. Atunci să vezi belea pe capul lor.

Parcă sunt dezamăgit. Nu e multă lume. Poate e mai bine. Oamenii mor cu adevărat atunci când nimeni nu îşi mai aduce aminte de ei, când nimeni nu se va mai gândi la ei. Am făcut câteva filme, le-am pus pe youtube. Poate aşa se mai uită careva la ele şi mă mai ţin pe aici. Poate şi cărţile mai stau în mâna unor curioşi.

Mă îndepărtez uşor uşor de grup spre ieşirea din biserică. E prea multă tristeţe. Aş întreba-o pe doamna Moarte, de ce mi-a făcut acest cadou. Parcă nu îl mai vreau. Era mai bine să nu mai ştiu nimic, să nu mai văd pe nimeni.

Mă duc s-o caut.

 

 

2017

 

Orice asemănare cu realitatea e pur neîntâmplătoare iar unele personaje n-au nicio legătură, nici cu realitatea, nici cu moartea

 

Scenariu din cartea

99 de scenarii de scurt metraj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s