Zidul

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Un ţânţar bâzâia prin cameră. Uitasem geamul deschis. Eram prea adormit să mă dau jos şi să-l omor, aşa că m-am întors cu faţa la perete.

Oare a câta noapte era de când nu puteam să dorm? M-am apropiat de perete. M-am lipit de el. Era rece, perfect pentru o seara de vară. Mi-am apropiat urechea de el. Mi se părea că o aud respirând. Poate doar îmi închipuiam că o auzeam. Era ca o stare de beţie. Puteam sta aşa ore întregi. Poate că am şi stat. Nu ştiu. Ţânţarul îşi vedea de treabă şi trăgea cu nesaţ din sângele meu. Eu încercam să nu mă mișc, să nu cumva să deranjez respiratul pe care îl auzeam.

Soarele era pe cer. M-am dat repede jos din pat şi am fugit pe balcon. Până când lucrurile au început să prindă contur, au trecut câteva secunde. Creierul ştia ce să ceară, dar eu vedeam doar un alb, în care, încet încet, formele prindeau contur. De pe balconul vecin am auzit o uşă închizându-se. Brusc imaginea nici nu mai conta. Acea uşă închisă brusc anula imaginea care începea să devină clară. O pierdusem iar. Aşa cum se întâmpla aproape în fiecare zi.

Oare cum o chema? Cum arăta? Ştiam doar măsuţa de pe balconul ei care avea o vază cu maci roşii. Probabil că îi înlocuia în fiecare zi, fiindcă arătau mereu proaspeţi. Imaginea aia spunea totul. Nişte maci roşii care dominau în balcon. De când i-am vazut, brusc am fost îndragostit de ea.

O urmăresc de două săptămâni. Cred că atunci s-a mutat. Şi nu am văzut-o niciodată. Ba da, i-am văzut mâna stângă în care ţinea ţigara. Stătea pe balcon şi fuma. Am fost prea timid să ies pe balcon şi  s-o abordez. Ce să-i zic? Nu am făcut asta niciodată. Îmi era teamă că o să dispară imediat ce ies. Am urmărit-o fum cu fum, milimetru cu milimetru. Avea o mână cum nu mai văzusem. Degetele lungi ţineau ferm ţigara şi erau de o eleganţă cum rar întâlneşti.

Imediat ce a intrat în casă, mi-am dat seama că uitasem să respir. Am avut un moment de disperare, aerul intra în mine şi ieşea în acelaşi timp. Cred că se întâlnea şi se bloca în plâmânii mei. Am crezut că mor.

După ce m-am liniştit, stăteam încă la geam. Pândeam locul unde speram să apară iar să fumeze o ţigară.

Cine e? Cum o cheamă? Oare de ce trebuie să apară în viaţa noastră câte o persoană care să ne strice armonia? Să trezească sentimente de care credeam că am scăpat să le trăim?

Mi-am luat telefonul ca şi cum aveam numărul ei şi puteam s-o sun. Eram ridicol. Brusc, îmi vine o idee. Caut reţelele de wireless. Ecranul telefonului se umple. Parcă nu erau atâtea. Off. Ce mă fac? Încep să le elimin. Două îmi atrag atenţia. Cristina. Aşa se chema. Alta Alina. Hmmm. Nu putea să fie Cristina. Pe ultima mea prietenă o chema Cristina. Şi stai, parcă la etajul patru e una Cristina. Nu, nu avea cum s-o cheme aşa. Deci rămâne Alina? Daaa. Nebunia trebuie să aibă un nume. Ca şi obsesia. La mine era o chestie combinată. O trăire care ziua arăta ca o nebunie, iar noaptea ca o obsesie. Oare nu suntem la și fel ziua şi noaptea?

Deci, Alina. Aşa m-am hotărât s-o înregimentez în mintea mea dornică de existenţa cuiva care s-o ţină ocupată. Acum îmi hrăneam mintea. Rupeam câte puţin din Alina şi îmi hrăneam mintea. Dar sufletul? Pe el cu ce-l hrăneam?

Într-o seară am auzit o mobilă care era mutată. Zgomotul se auzea din ce în ce mai tare. Creierul meu deja creiona cum ea se chinuia să mute patul lângă peretele care ne despărţea. Oare am luat-o razna? Atunci mi-am dat seama că era posibil să transform totul într-o obsesie.

Am ieşit afară şi m-am plimbat câteva ore. Când am ajuns în faţa blocului, balcoanele noastre stăteau unul lângă celălalt ca doi îndragostiţi. Lumina se stinse la ea. Semn că se culca şi că puteam să  urc şi eu la mine în garsonieră. Ajuns în cameră, am încercat să nu fac zgomot. Fără lumină, fără zgomote, fără tras apa la baie, a un hoţ care îşi invadează propriul spaţiu şi care, pentru a nu fi prins, o face într-o totală linişte. Mă bag în pat. M-am întins paralel cu peretele. Era ca şi cum mă culcam lângă ea. M-am lipit de perete. Acest film, în buclă, se repeta în fiecare seară. Erau 20 de centimetri care ne despărţeau. Atât de puţini şi totuşi atât de mult.

Al naibii ţânţar ! Trebuia să mă mişc să îl gonesc. Mă mânca pielea. Nu mai puteam. Dacă o trezeam? Brusc se auzi un telefon care suna. Era al ei. Îl mai auzisem.

Urechea era lipită de perete. Făcea corp comun cu el. Încercam să absorb fiecare şoaptă, fiecare cuvânt sau fragment de cuvânt ce se auzea. Apoi linişte. Parcă se auzea cum plânge. Daaaa! Plângea şi eu nu putem face nimic. Îmi venea să sar peste balcon la ea. Sau să sun la uşă. Da, şi ce să zic? Ştii, eu sunt vecinul de alături. Plângi?

Am stat lipit până dimineaţă cu urechea de perete. Cred că îi număram lacrimile. Dimineaţă nu s-a mai auzit nimic. Eu dormeam șezând, rezemat de peretele amorului meu tainic. O sirenă de la o maşină de poliţie sau salvare mă făcu să tresar. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ies pe balcon. În balconul de alături nimeni. Jos în stradă gol. Nimeni. Din acea zi nu am mai auzit-o niciodată.

După un timp m-am mutat şi eu din bloc.

(poveste din cartea 99 de scenarii de scurt metraj)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s