Orbul

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Dimineţile, serile, toate zilele erau la fel pentru mine. Orice om era o voce, un miros. Câteodată îi mai pipăiam cu mâna pe faţă să văd dacă au barbă sau semne particulare.

Prietenii îmi ziceau că văd negru. Nu ştiam ce e negru. Apoi am aflat că nu văd nimic, nicio culoare. Nici măcar negru. Pentru mine lumea însemna auz, pipăit, gust.

Nu-l aveam decât pe tata. El era vocea armonică şi guturală, era omul care mirosea mereu a aftershave, a mentă de la guma de mestecat şi care mereu îmi spunea că eu sunt tot pentru el.

Mama murise cu mult timp în urmă. Tot ce mai aveam de la ea era un tablou pe care  l-am primit imediat după ce a murit. În fiecare seară, precum şi dimineaţa, sărutam acel tablou. O sărutam pe mama mea. De multe ori, când îmi era greu, vorbeam cu ea. Mă liniştea să ştiu că am cu cine să vorbesc la orice oră, atunci când aveam nevoie. Pe tata nu îl prindeam mereu. Mergea la muncă de dimineaţă până pe la 5. Venea acasă şi stătea de vorbă cu mine. E un om tare deştept. Am învăţat multe de la el.

Din când în când mergem la unchiul meu. Doctor. Îmi făcea controale şi mereu are o discuţie, pe care o aud şi acum, între el şi tatăl meu cum că trebuie să mă operez. Nu mai vreau să merg acolo. Tata pleacă mereu supărat. Oftează, iar când îl întreb ce are, întotdeauna evită discuţia. Nu ştiu de ce. Am 13 ani şi cred că pot pricepe.

Acum am fost iar la doctor cu tata. Dar la alt doctor. Şi nu pentru mine, pentru el. Îi curge mereu seara sânge din nas. Ştiu că a sunat undeva şi a fost programat. Am mers cu el. Mirosea altfel decât la unchiul meu. Un miros înţepător înunda simţurile mele. Nu ştiu ce e. Tata a intrat la doctor, iar eu l-am aşteptat afară. După ceva timp a ieşit. Am mers tăcuţi până acasă.

Am fost iar săptămânile următoare, apoi din ce în ce mai des. Într-o zi a venit la mine un om de la spital. Cred că era doctor. Mirosea a parfum. Avea o voce caldă. După ce m-a întrebat cum mă simt, mi-a spus că trebuie să-l opereze pe tata şi că îl va interna în spital. Am sunat apoi la o prietenă de-a tatei pentru a veni să mă ducă acasă. Era prima oară în viaţa mea când stăteam fără el noaptea.

Acasă nu îmi este frică. Muzica merge non stop. Sau mai ascult teatru radiofonic. Sau deschid geamurile şi aud păsărelele.

Ajuns acasă, m-am aşezat pe fotoliul unde mai mereu stau. Nu cred că a stat cineva pe el în afară de mine. Nu ştiam în ce direcţie s-o iau. Nu ştiam ce să fac. Nu îmi era foame, nu îmi era sete. Nu se auzea aproape nimic, parcă nişte voci venite de departe. Timpul trecea. Din când în când o sirenă de la maşinile care treceau pe stradă. Ambulanţe, maşini de pompieri, de poliţie. Nici nu conta. Tata era la spital.

Stăteam cu telefonul în mână. Aşa am şi adormit peste noapte, când telefonul sună, iar eu m-am trezit speriat. Era aceeaşi voce a doctorului care vorbise cu mine la spital.

  • Îmi pare rău tinere, operaţia a fost foarte grea, tatăl tău nu a

supravieţuit. Ai rude în familie pe care să le suni? Ai nevoie de

ceva….

Am scăpat telefonul pe jos. Era prea mult pentru mine. La nici 14 ani să rămân singur pe lume… Era şi o carte a lui Hector Malot, Singur pe lume. Mi-o citise tatăl meu. Aşa eram şi eu. Singur pe lume. Nu puteam nici să plâng. Nu puteam să fac nimic. Încă se mai auzea vocea aceea la telefon. Eu stăteam uitând să şi respir. Simţeam un gol în mine, un gol pe care nimic nu îl va putea umple.

M-am mutat la unchiul meu. Totul în viaţa mea s-a schimbat. Eram martorul mut al vieţii ce trecea pe lângă mine. Nimic nu mai conta. Mâncam, beam, dormeam, respiram şi miroseam în aceeaşi monotonie.

Au trecut ceva ani de atunci. Unchiul meu îmi luase un cățel care să stea cu mine. Era pui, mai apoi a crescut. Un labrador dresat special pentru mine. El era prietenul meu. Nu mergeam nicăieri fără el. Haiducul îl chema. Era un alintat, dar cu el mă simţeam în siguranţă.

Eram în parc cu Haiducul, când mă sună unchiul meu. Avea în voce o mare bucurie. M-a rugat să vin acasă. După ce am închis, am pornit agale spre casă. Nu ştiam ce poate să fie de avea un aşa entuziasm în voce. Niciun motiv plauzibil din lume nu mă ducea cu gândul la aşa ceva. Am ajuns acasă. Nici nu am intrat bine în casă, că am şi fost preluat.

  • Hai stai jos. Am un anunţ mare de tot de făcut, zise unchiul meu.
  • Despre ce e vorba?
  • Ştii că mereu îi spuneam tatălui tău că ai o şansă de a vedea dacă te operezi. E, am găsit banii petru operaţie. O fundaţie vrea să te susţină. Ce zici?

Avea un entuziasm enorm în voce. Nu ştiu de ce, dar eu nu mă bucuram deloc. Am luat poza mamei în braţe. Era singurul lucru rămas de la părinţii mei. M-am trântit în fotoliul meu. Şi acest lucru era singurul pe care l–am luat din casa unde am stat cu ai mei.

  • Nu te bucuri? Hai că o să fie bine. Săptămâna viitoare mergem să o facem. Am aranjat totul.

A trecut imediat săptămâna şi iată-ne la spital. Eu, întins într-un pat mobil. Auzeam voci în jurul meu. Unchiul meu, fratele tatei, era agitat. Vorbea cu multă lume, se ducea, venea. Apuca din când în când să-mi zică ”o să fie bine”.

A venit şi momentul să întru în sala de operaţii. Parcă vocile au rămas undeva în urmă. Locul lor a fost luat de un bâzâit uşor pe care-l auzeam din sala de operaţii. Am luat tabloul mamei strâns în braţe. Apoi nu mai ştiu nimic.

 

Se auzeau nişte păsărele la geam. Ştiam că sunt acasă. Că geamul este deschis. Azi mi se scoteau bandajele de la ochi. Nu mai vedeam “negrul” acela de care zicea toată lumea. Era altceva. Tot cam aşa, dar era altceva. Se aude o voce care vorbea cu unchiul meu. Au intrat în camera, apoi s-au apucat să îmi dea jos pansamentele.

  • Să nu te sperii de ce-o să vezi. Era vocea doctorului care venise la noi.
  • Mai ales că nu ai văzut niciodată. Ăsta era unchiul.

Brusc, ca o explozie, lumina inundă ochii mei. Strângeam în braţe tabloul cu mama mea. Aproape că mă dureau mâinile de cât strângeam. Îmi ţiuiau urechile, mă dureau ochii.

Am stat cu ochii închişi câteva minute. Apoi mi s-a spus să încerc să-i deschid. Lumina puternică a început să se disipe, lăsând să apară mici contururi. Nu ştiam ce văd. Nu ştiam ce înseamnă ceea ce văd. Cred că vedeam doi oameni, doi bărbați, pentru că unul avea barbă, iar celălalt mustaţă. Ăla cu barbă era unchiul meu. Zâmbea. Asta am aflat imediat. Ştiam că şi eu, când mă bucuram, gura mi se făcea mare de tot.

După două zile, în care sistemul meu de referinţă aproape că se răsturnase, am putut să mă dau jos din pat. Parcă şi mersul a trebuie să-l învăţ iar. Eram din nou copil. De multe ori, ca să găsesc un obiect de care aveam nevoie, închideam ochii. Trebuia să devin orb pentrru a putea găsi unele lucruri. Sau a recunoaşte unele trăiri. La două zile, fiind singur acasă, am luat tabloul cu mama mea. Acum puteam să-l văd. Era o femeie cu un copil  în braţe. Parcă era desenat, pictat. Nu era real. Am ieşit din casă, cu gândul să merg la mama şi la tata la cimitir. Am jurat că ăsta este primul lucru pe care o să-l fac după ce devin om normal.

Am ieşit din casă. Era un zgomot foarte mare făcut de maşini. Eram uşor speriat. Mi se păreau mari. Mergând pe stradă văd o clădire mare de unde intra şi ieşea lumea. Pe afară avea niste imagini care semănau cu mama mea. M-am apropiat de perete. Am pus mâna pe el. Se simtea rece. O voce din spatele meu spuse:

  • Întră în biserică, dacă vrei să te rogi!

Am întrat pe uşa pe care intrau toţi oamenii. Aveau flori şi miroseau frumos. Întrând în biserică, unde mirosea ca atunci când a murit tatăl meu, am văzut multă lume cu flori în braţe. În mijlocul încăperii era un preot cu un copil mic, dezbrăcat şi pe care-l băga într-un vas mare de metal. Copilul plângea. Lumea se minuna. Nu înţeleg de ce. Pe pereţi erau aceleaşi imagini care semănau cu tabloul în care era mama mea.

Am ieşit mişcat de ţipetele copilului. La ieşire era o baltă de apă. M-am uitat în ea. Am văzut un chip care se uita la mine. Mişca mâna simultan cu mine. Mi-am dar seama că eram eu. Îmi păream foarte frumos, slab, tânăr cu privirea vie. Era prima oară când mă vedeam.

Am plecat mai departe fericit. Lumea se uita la mine. Probabil că ţineam tabloul cu mama şi cu mine mic, în mână. Am întrat într-un parc. Mai fusesem aici. Erau mulţi copaci, oameni, bănci. Pe o bancă erau doi tineri care se sărutau. Era prima oară când vedeam asta. Chiar aşa, pe gură? Simţeam furnicături pe tot corpul. Era ceva care mă incita, nu stiu ce anume. La ieşirea din parc am dat de doi bătrâni. Se ţineau de mână. Oare cât durează dragostea? Ea nu se termină niciodată?

După ceva timp de mers prin oraş, după ce m-am oprit de câteva ori să închid ochii şi să localizez unde sunt, am ajuns la cimitir. Drumul până la mormântul părinţilor mei l-am făcut aproape cu ochii închişi. Ajuns la mormânt, cu greu am găsit crucea pe care era numele lor. Buruieni acopereau mormântul. Le-am dat într-o parte şi m-am întins de-a lungul lui. O stare de linişte mă cuprinse. Strângeam tabloul la piept. Am închis ochii. Se auzeau păsărelele şi vântul. Nu-mi mai trebuia nimic.

Povestea face parte din cartea 99 de scenarii de scurt metraj si a fost ecranizată în 1998.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s