Liftul

1549394_10152892784957478_6749205770152782591_n

 

 

Primisem adresa lor pe sms. Trebuia să ajung până la 10.00 acolo. Sediul lor e în cel mai înalt bloc din oraș. Nu mi-au zis însă la ce etaj. Lasă că mă descurc eu.

Mesajul lor suna așa: Vă așteptăm la ora 10:00 la sediul nostru din strada… Să aveți la dumneavoastră doar lucrurile de care aveți strictă nevoie pentru a începe o nouă viață. Nimic în plus sau în minus. Să nu întârziați niciun minut.

Așa e când te mănâncă-n cur și trimiți mesaje tuturor nebunilor. Citisem pe net următorul anunț: Vrei să începi o nouă viață?  Trimite-ne un sms și te îndrumăm noi spre un nou început. Mi-a plăcut că nu cereau niciun ban. Deci părea să nu fie o escrocherie. Așa că  le-am dat și eu un sms.

Ce însemna de fapt să-mi iau doar lucrurile de strictă necesitate? De unde să știu eu ce să iau? Toată viața am adunat toate prostiile. Exclus să iau din ele cu mine. Doar vreau o nouă viață. Trebuie să mă gândesc la altceva. Offf! Greu.

M-am dus să deschid șifonierul și mi-am luat o valijoară. Sper să-mi încapă acolo ce vreau să-mi iau. Dar ce vreau să-mi iau? Niciodată nu am fost pus în fața unei asemenea alegeri. Era o provocare când eram copil. Câte lucruri iei cu tine pe o insulă? Maxim 3. Cam așa ar trebui să fac și eu acum. Da, dar acolo era o insulă. Aici cine știe ce e? Mă vor duce undeva? Mă vor lăsa singur pe o insulă? E un munte? Offf, în ce m-am băgat. Nu mai puteam da înapoi. Deci hai să văd ce iau.

Îmi vine o idee. Să caut pe net. Scriu lucruri pe care să le iei pentru a începe o nouă viață. Rezultatele sunt în așa fel încât să mă bage și mai în ceață decât eram. Dar văd undeva că scrie că trebuie să mă gândesc la ce mi-a plăcut de la actuala viață și ce mi-ar plăcea de la noua viață. Mă complic. Încerc să-mi simplific viața. De aceea am și ales acest lucru, să încep o nouă viață.

M-am dus la bibliotecă. Dacă ar fi să încep o altă viață mi-aș lua o carte cu mine. Una care să-mi placă. Dar da, și aici am probleme. Mie îmi plac mai multe. Offf!

Mi-am făcut o cafea. Trebuie s-o iau metodic. E ora 8:00. mai am 2 ore și trebuie să fiu la adresă. La naiba, acum și timpul e împotriva mea. Ce ar fi dacă nu aș lua nimic cu mine? Dacă aș lăsa vechea mea viață la o parte și m-aș duce cu totul spre cea nouă? Da! Termin cafeaua și plec. Cu ce mă îmbrac?

Am terminat cafeaua și am ieșit pe ușă. Eram îmbrăcat așa cum mergeam toată ziua, un hanorac, tricou, blugi. Nu am luat cu mine decât periuța de dinți și pasta. În rest o să văd eu ce fac. Am mers pe jos până la adresă. Nu era foarte aproape dar simțeam nevoia să eliberez din adrenalina care era în mine. Am ajuns la fix 10:00. Intru în clădire. Nu e nimeni. Un indicator arată o săgeată spre lift. Poate că în lift găsesc mai multe detalii.

În momentul în care am intrat în lift, ușile s-au închis. Eram captiv într-o cabină de lift. Cu o oglindă și un singur buton. Nu-mi venea să cred. Nu puteam da înapoi. Nu aveam variante. Dar oare nu asta mi-am dorit?

Am apăsat pe buton. Liftul a început să urce cu un mic zgomot. Era ca o orchestrală lină și în același timp liniară. Timpul parcă avea altă valoare. Nu știu cât a trecut. Mă uitam după camere, parcă eram la Big Brother sau la camera ascunsă. Sus aveam de asemenea o oglindă. Vai, cum arătam privit de sus. Mi se vedea părul negru și lung care îmi cădea pe umeri.

Brusc cabina de lift s-a oprit. Din cauza emoțiilor am început să simt un ghem în stomac. Doar când eram îndrăgostit și trebuia să mă întâlnesc cu iubita simțeam așa. Oare ce era dincolo de ușă? Cine mă aștepta? Noua mea viață, bineînțeles.

Era liniște deplină când ușa liftului s-a deschis. Am pășit încet afară din cabina liftului. Ușile s-au închis brusc în spatele meu. Deci aici e stația finală.

Acest etaj, la care nivel o fi el, era luminat frumos. Pereții erau luminați într-un albastru plăcut. Aveai senzația de spațiu. Era foarte mare acest nivel. Se auzea o muzică de saxofon. Oare asta era noua viață? Să fie muzică bună, senzație de spațiu și de culoare perfectă? Îmi place tare mult. Mai fac doi trei pași. Brusc lumina se schimbă, muzica se oprește. După un perete, pe care inițial nu-l văzusem, se aude o bătaie regulată de ciocan. Cu cât mă apropii, cu atât se aude mai tare. Se aud și niște voci. Trec de marginea zidului. În fața mea, un bătrân școlea un tânăr să lucreze cu lemnul. Îî arăta cum se cioplește o bucată dintr-un triunchi de copac. Bătrânul avea un ciocan cu care izbea o daltă mare. Lovea cu așa blandețe cu ciocanul dar în același timp și cu fermitate. Bucăți din trunchiul de copac săreau în toate părțile. Era o chimie de nedescris între mâinile bătrânului și ciocanul cu care izbea. Obiectul pe care parcă îl modela semăna din ce în ce mai mult cu o vioară. Tânărul, care avea cam 12-13 ani, cu părul lung de parcă era fată, cine știe sigur, se uita fascinat la mâinile muncite ale bătrânului lutier. M-am apropiat încă doi pași, iar bătrânul s-a oprit din ciocănit. Ridică privirea spre mine. Avea ochii de un albastru ca cel care îmbrăca pereții la ieșirea mea din lift. Parcă priveam cerul într-o zi de toamnă. Nu a trebuit să zică nimic. Am simțit exact ce a vrut să zică. Îmi adresase o invitație să preiau ce făcea el. Am dat din cap că nu. Nu mă priceam și nici nu eram dispus să fac așa ceva. După acest scurt dialog al privirilor, se întoarse la ciocănitul lui monoton.

Eu am încercat să mă întorc la liftul care mă lăsase la acest etaj. Numai că drumul nu mai era la fel. Pereții erau luminați cu mult verde. Și muzica parcă era alta. O trompetă cânta în surdină. Drumul mă ducea spre o ușă. Ajung în fața ei. Se deschide lin, inundându-mă o lumină albă din interiorul cabinei liftului. Intru. Același scenariu, ușile se închid. În interior parcă se schimbase ceva. Erau acum două butoane. Apăs pe cel de jos. Nimic. Apăs pe cel de sus. Liftul începu să meargă. Același zgomot discret. Nu știai cu ce viteză urcă sau coboară. Speram să mă ducă acolo unde să îmi placă de noua mea viață.

După o perioadă de timp pe care nu aș putea s-o definesc lungă sau scurtă, liftul se opri. Ușile se deschid brusc. Pășesc afară din lift, ușile se închid brusc. Mă trezesc în culisele unei scene. Se aude cum o persoană repetă la o vioară. Dau niște pantaloni din scenă la o parte și ajung la câțiva metri de o domnișoară foarte frumoasă care exersează la vioară. După ceva timp, aceasta mă simte. Se oprește, lasă vioara pe jos și se întoarce spre mine. Aceeași ochi pe care i-am întâlnit la celălalt etaj se uită la mine. Nu știu cât a durat schimbul nostru de priviri, dar discuția pe care am avut-o vizual cu acești ochi a fost aceea de a mă îndemna să iau vioara de jos și să încerc să cânt la ea. Am strâmbat din nas. De unde să știu eu să cânt? M-am dat îndărăt după pantalonul scenei. În spatele meu era o alee pe ai căror pereți erau proiectate note muzicale, care ieșeau în evidență atunci când ajungeam în dreptul lor. Și muzica era dată de aceste note. Asta îmi dădea și ritmul în care trebuia să merg. Dacă mergeam mai repede, muzica era mai alertă. Dacă mergeam mai lent, muzica devenea monotonă. Trebuia să păstrez un ritm. Când se terminară notele de pe pereți, am ajuns la aceeași ușă de lift. Sau la alta care arăta la fel. Muzica se opri iar ușa liftului se deschise. Din interior aceeași lumină puternică.

Urc iar în cabina liftului. Ușile se închid imediat. Nu mă mai mira nimic. Mi se părea normal să fie așa. Și butoanele erau tot acolo. Doar oglinda dispăruse. Dispăruse încă de la etajul anterior, dar nu am observat.

Îmi continui deja rutina și apăs pe butonul de sus. Nici măcar nu am mai încercat să apăs pe cel de jos. Știam că probabil nu va funcționa. Același drum ca și până acum. Poate puțin mai lung, dar și eu cu mai multă răbdare.

Ușile se deschid. La fel de brusc. Cred că am ajuns pe terasa blocului. Deasupra se vede cerul plin de stele. Deja s-a făcut noapte? Dar când?

Ies din lift. Ușile acestuia nu se mai închid. Undeva la limita privirilor mele, pe o bancă stătea o pereche. Priveau cerul. El o ținea de după umeri, ea stătea cu capul pe umărul lui. Mi se părea așa de familiară această imagine că aproape m-am recunoscut în rolul tânărului. Fata de lângă tânăr era mama copilului blond care se uita mirat la lutierul ce cioplea vioara? Sigur e. Prea seamănă cu acel blond simpatic. Ea era la fel de blondă.

Nici nu știam ce să fac. Dacă înaintam riscam să-i deranjez. Cine eram eu să deranjez o poveste de dragoste? Știam că nu aveam ce căuta la acel etaj. Am făcut stânga-mprejur și am intrat în lift. Acesta nu mai avea niciun buton. Nici oglinda de pe perete. Mă uit peste tot. Nimic. Ridic privirea pe tavan. Oare mai era oglinda aceea acolo?

De sus mă privea un bătrân. Avea părul alb. Privirea era a mea. Oare eu eram acela? Când trecuse timpul așa de repede? Asta a fost noua mea viață?

Ușile liftului s-au închis iar după ceva timp se deschid exact la parter, de unde m-am urcat prima oară. Nu știam ce să fac. Să ies sau nu? Parcă mi se furase viața și o voiam înapoi. Mi se părea că am fost înșelat.

Mii de întrebări îmi zburau în minte. Ies din lift și cu pași lenți, nu mai puteam să merg repede, vârsta nu mă mai lăsa să fiu ager, ies în stradă. Îmi era dor de vechea mea viață pe care am dat-o la schimb cu aceasta nouă. Sus pe cer era un soare frumos, iar cerul avea acel albastru pe care l-am întâlnit în privirea bătrânului. De undeva de sus acesta cred că mă privea.

 

 

 

Povestea face parte din cartea: 99 de scenarii de scurt metraj

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s